28.09.2026
De ce îmi place atât de mult propria mea companie?
Era o după-amiază de vară. Eram la mare, într-o călătorie pe care mi-am oferit-o mie. O călătorie pe care am simțit-o ca pe o chemare, dar și ca pe o continuare a unui obicei pe care îl începusem cu un an înainte.
Stăteam la o terasă aproape de mare, la umbră, cu o cafea lângă mine și cu picioarele goale. Simțeam nisipul cald. Auzeam muzica de la terasă, vocile oamenilor și, undeva în spatele tuturor acestor sunete, valurile. Totul era atât de frumos. Atât de simplu. Și, într-un fel, atât de binevenit și de bine-meritat.
Am deschis jurnalul și am început să scriu. A curs simplu și ușor o întrebare. Sau, mai bine spus, nu era chiar o întrebare. Era mai degrabă o exclamație.
Wow. De ce îmi place atât de mult propria mea companie?
M-am uitat la ea și am zâmbit. De ce? De ce îmi place mie atât de mult să fiu cu mine? Și întrebarea asta am lăsat-o pe hârtie, fără un răspuns, mai multe zile.
Totuși, de ce acum și înainte nu? De ce îmi place să petrec timp doar cu mine? Pentru că nu a fost dintotdeauna așa.
A fost o vreme în care aproape tot ce era interesant pentru mine se afla în afara mea. Mă uitam la oamenii talentați, inteligenți și curajoși și la viețile lor. Îi admiram. Și, fără să-mi dau seama, mă micșoram pe mine.
La mine găseam lucrurile care nu-mi plăceau. Nu-mi plăcea modul meu de a fi, de a face anumite lucruri și nu-mi plăceau părți din corpul meu. Nu-mi plăcea mai nimic la mine.
Dar în ceilalți găseam mereu ceva extraordinar. Căutam ceva în afara mea. Admiram oamenii care aveau curajul să fie ei înșiși și să se exprime. Admiram încrederea unora, talentul altora și viața oamenilor curajoși. Nu știam că și eu aveam o bogăție a mea. Că fiecare om vine cu ceva al lui, cu un dar.
Am descoperit recent prin propria experiență, că ceea ce admiram atât de mult în ceilalți era ceva ce eu aveam în mine. Doar că eu încă nu mă uitasem suficient de atent la interiorul meu. Nu căutam și darul meu. Nu eram curioasă să aflu cine sunt, de fapt. Ce potențial am? Ce daruri am? Cu ce pot ajuta alți oameni?
Nu știam că poți să te abandonezi pe tine fără să-ți dai seama. Nu știam că se poate să-mi fiu aproape, să mă caut, să mă iubesc, să mă aleg, în primul rând, pe mine.
Până într-o zi, când am spus: Gata. Nu se mai poate așa.
Vreau să trăiesc ceva frumos. Vreau să creez ceva frumos. Vreau să experimentez lucruri interesante. Vreau să aflu cine sunt, de fapt.
Această curiozitate a fost maareee, cât o mare albastră sau neagră. Și valurile acestei curiozități m-au purtat spre o revoluție. Am început să caut, să citesc, să studiez, să mă întreb zi de zi: cine sunt? Să încerc să înțeleg cum funcționez, ce gândesc, ce simt, ce vreau.
Și, după o vreme, mi-am dat seama că nu este suficient să înțeleg. Trebuie să și aplic. Trebuie să schimb concret ceva. Așa că am început cu lucruri mici. Am început să mă uit la mine. Să observ ce gândesc. Să scriu.
La început nu erau texte. Nu erau pagini frumoase de jurnal. Erau doar gânduri răzlețe. Câte o idee, câte o întrebare. Câte ceva ce nu voiam să uit. Și, încet, am început să mă aud.
Atunci am readus fotografia în viața mea. Era acolo, în mine, de la 14 ani. Doar că eu o lăsasem undeva în urmă. Am început să fotografiez strada, oamenii din ea, viața din jurul meu. M-am dedicat zi de zi acestei pasiuni, știind că mă va duce într-un loc frumos. Nu bănuiam atunci că fotografia avea să devină una dintre cele mai importante forme prin care aveam să mă întâlnesc cu mine.
Nu știam că, fotografiind lumea din jurul meu, aveam să încep să mă uit altfel și la lumea mea interioară. Și poate că asta a fost una dintre cele mai importante schimbări. Am început să fiu atentă la lumină, la oameni, la străzi, la momente. La ceea ce simt, la ceea ce mă atrage, la ceea ce mă face să mă opresc, la ceea ce îmi place.
Am început să fiu atentă LA MINE!
Astăzi, după șase ani de la acel „gata”, mă găsesc într-un loc în care, atunci, nici nu știam că pot ajunge. Aleg ușor și cu bucurie să plec singură în lume, să stau la o cafenea cu jurnalul meu. Îmi place să mă apropii tot mai mult de mine și să mă relaxez în propria mea companie.
Mi-am aflat darul, bogăția și asta îmi dă curaj să stau cu mine: mândră, vie, bucuroasă, împăcată și fericită! Mi-am oferit tot ce așteptam din afara mea.
Poate că asta este una dintre cele mai frumoase descoperiri ale ultimilor ani: că propria mea companie nu este un loc gol pe care trebuie să-l umplu. Este un loc în care pot să mă întorc. Un loc în care pot să creez, să mă plictisesc, să mă răzgândesc, să râd, să plâng. E un loc în care ador să scriu, să fotografiez. Să plec. Să mă întorc. Să fiu.
Și poate că de aceea, în acea după-amiază, la mare, cu picioarele goale în nisip și cu o cafea lângă mine, întrebarea a venit atât de firesc:
De ce îmi place atât de mult propria mea companie?
Pentru că, după atâția ani în care m-am căutat în afara mea, în sfârșit am început să mă găsesc pe mineeee.